Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi,

ocrotitoarea Moldovei

Prăznuire: 14 octombrie

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. în chip deosebit ea este cinstită în Moldova, întrucât de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi. Este cunoscută în popor şi sub numele de "Sfânta Vineri" sau "Vinerea Mare".

Din puţinele ştiri privitoare la viaţa ei, aflăm că această cuvioasă Parascheva a trăit în prima jumătate a veacului al XI- lea. S-a născut în Epivat (azi Boiados) în Tracia, pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (azi Istanbul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinţii ei erau oameni de neam bun şi credincioşi, râvnitori spre cele sfinte. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; apreciat de cârmuitorii de atunci ai Bisericii, dar şi de credincioşi, a fost ales la vremea cuvenită episcop în localitatea Madite.

Parascheva şi-a petrecut anii copilăriei în casa părinţilor sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani a auzit citindu-se într-o biserică cuvintele Mântuitorului: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte au impresionat-o atât de mult, încât şi-a împărţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a făcut şi în alte împrejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor ei.

După trecerea câtorva ani, şi-a părăsit părinţii şi "frumuseţea acestei lumi", retrăgându-se în "adâncul pustiei". S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învăţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ţinutul Pontului, oprindu-se la mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea, unde a rămas vreme de cinci ani. De aici a plecat spre Ţara Sfântă, în dorinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile pe care le-a străbătut şi Mântuitorul Iisus Hristos cu Sfinţii Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o mănăstire de călugăriţe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul şi cu rugăciunea, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Maria Egipteanca sau ca atâţia alţi ostenitori spre cele duhovniceşti. Mitropolitul Varlaam al Moldovei în Cazania sa, tipărită la Iaşi în 1643, spune că acum nu mai avea grijă "nici de veşminte şi de aşternuturi, nici de mâncări şi de mese, nici de casă sau slujnice, ci numai de curăţia sufletului şi de răspuns judeţului (judecăţii, n.n.) ce va să fie". Ea "pururea suspina şi nepărăsit tânjea cumu-şi va înfrumuseţa sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava şi de lumina şi de bucuria cea fericită. De aceasta... ochii de lacrimi îi erau întunecaţi pururea".

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părinteşti: "Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit". Şi continuă mitropolitul Varlaam în Cazania sa că ea "fără de voie lăsă pustia şi se întoarse în lume şi la Ţarigrad (Constantinopol, n.n.) veni. Şi mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherna şi către icoana Sfinţiei Sale căzu şi cu lacrimi se ruga aşa şi zicea: N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare... Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am întors în lume, îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele, că altă nădejde nu am".

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epivat, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este şi de unde vine. "Acolo - continuă mitropolitul Varlaam - trudă către trudă şi durere către durere adăugă, cu post şi cu nedormire pe sine se înfrumuseţa..., cu lacrimi pământul uda şi aşa se ruga: Doamne Iisuse Hristoase, caută din locaşul Tău cel sfânt; am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi acum, îndură-te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu", împăcată cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, şi-a dat astfel sufletul.

A fost îngropată ca o străină, nimeni neştiind cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au aruncat la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo, a rugat pe nişte creştini să-l îngroape după rânduiala creştinească.

Săpând deci o groapă, "aflară trupul Preacuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă". Cu toate acestea, au pus alături de ea şi trupul corăbierului. Dar în noaptea următoare, unuia din creştinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, şezând pe un scaun luminat şi înconjurată de îngeri, iar unul dintre aceştia îl mustra pentru că n-a scos din groapă trupul Cuvioasei Parascheva. Iar împărăteasa pe care o văzuse în vis - şi care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva - i-a poruncit să ia degrabă trupul ei şi să-l aşeze undeva la loc de cinste. În aceeaşi noapte, o credincioasă pe numele Eftimia a avut aceeaşi vedenie.

Credincioşii de acolo, auzind de visul celor doi, au înţeles că este un semn dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mormânt şi l-au aşezat în biserica Sfinţii Apostoli din Epivat. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaşte. Se spune că dreptcredincioşii creştini din Epivat au zidit o biserică chiar pe locul în care au trăit părinţii ei şi unde văzuse ea însăşi lumina zilei.

Nu ştim când anume Patriarhia din Constantinopol va fi procedat la canonizarea ei, adică la trecerea ei în rândul sfinţilor. Curând după moarte s-au alcătuit unele lucrări despre viaţa şi istoria moaştelor ei. Una din ele a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea patriarhului ecumenic Nicolae IV (1145-1151), pe la mijlocul veacului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a veacului al XlV-lea. Aceasta a fost folosită de mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, care a alcătuit - în greceşte - o nouă "viaţă", precum şi slujba Cuvioasei Parascheva, prin anul 1605. Câţiva ani mai târziu, viaţa ei a fost inclusă de mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania lui, tipărită la Iaşi în 1643, fără îndoială folosind manuscrise greceşti şi slavoneşti, prelucrate după lucrarea patriarhului Eftimie. Nevoinţele ei au fost înfăţişate pe scurt şi de marele mitropolit Dosoftei al Moldovei în lucrarea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor (4 vol. Iaşi, 1682-1686), precum şi în alte Vieţi de sfinţi şi în ediţiile Mineielor tipărite la noi în ţară. Dintre străinii care i-au mai cercetat viaţa consemnăm pe cunoscutul aghiograf grec Nicodim Aghioritul (1749-1809). Spre sfârşitul secolului trecut învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu al Romanului (1823-1892), a tipărit o lucrare specială intitulată Viaţa şi minunile Cuvioasei noastre Parascheva cea nouă şi istoricul sfintelor ei moaşte (Bucureşti, 1889). Câţiva teologi români din veacul nostru de asemenea s-au ocupat cu viaţa şi sfintele ei nevoinţe.

Ce s-a întâmplat cu cinstitele ei moaşte, după ce au fost descoperite prin arătare dumnezeiască? Au stat în biserica Sfinţii Apostoli din Epivat vreo două sute de ani, săvârşindu-se multe semne şi minuni în jurul lor. Vestea despre acestea s-a răspândit în toată Peninsula Balcanică şi în Asia Mică, încât mulţi credincioşi greci, bulgari şi valahi din aceste locuri se îndreptau spre Epivat ca să se închine la cinstitele ei moaşte şi să-l ceară să mijlocească în faţa tronului ceresc pentru ei.

Evenimentele politice care au avut loc în secolele următoare au făcut ca moaştele ei să fie strămutate în mai multe locuri. Se ştie că în anii 1185-1186 bulgarii şi valahii din sudul Dunării - care de aproape două secole se găseau sub dominaţia Imperiului bizantin s-au răsculat împotriva asupritorilor, sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, români de neam, întemeind un stat nou, cunoscut sub numele de imperiul vlaho-bulgar, având capitala la Târnovo. Peste câţiva ani, în 1204, cavalerii apuseni porniţi în Cruciada a patra au ocupat Constantinopolul, întemeind aici un "imperiu latin de Constantinopol", care a dăinuit până în anul 1261, condus de împăraţii catolici, veniţi din Apusul Europei, în astfel de împrejurări, bizantinii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu capitala la Niceea, nu departe de Constantinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Tesalonic. Datorită relaţiilor prieteneşti dintre împăratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) şi împăratul de atunci din Constantinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la Epivat la Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar care devenise, între timp, reşedinţă patriarhală. Mutarea lor s-a făcut într-o impresionantă procesiune, condusă de mitropolitul Marcu din Preslav, însoţit de numeroşi clerici, fiind întâmpinate pretutindeni cu flori, lumânări şi slujbe de către dreptcredincioşii români şi bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieşit întru întâmpinarea lor împăratul Ioan Asan II, mama şi soţia sa, precum şi patriarhul de aici.

La Târnovo moaştele Cuvioasei Parascheva au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum s-a alcătuit slujba ei, care a intrat în Mineiul pe luna octombrie. Iar în a doua jumătate a veacului al XlV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei - se pare un valah - i-a scris din nou viaţa, aşa cum am arătat mai sus.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Europa. Rând pe rând au cucerit părţi însemnate din Peninsula Balcanică, în 1393 au cucerit partea răsăriteană a imperiului valaho-bulgar, împreună cu capitala Târnovo, iar peste trei ani şi partea apuseană, încât acest stat şi-a încetat existenţa.

În astfel de împrejurări dramatice pentru creştini, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost mutate la Belgrad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cucerit şi acest oraş, iar Serbia a fost transformată în paşalâc. Acum moaştele au fost solicitate de patriarhul ecumenic Ieremia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Patriarhul a hotărât ca ele să fie aduse în Constantinopol, fosta capitală a imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Istanbul). În drum spre marele oraş întemeiat de împăratul Constantin cel Mare, cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost expuse din loc în loc pentru a fi văzute şi sărutate de credincioşii ortodocşi din Peninsula Balcanică - aflaţi acum sub stăpânire turcească. Pentru început, au fost aşezate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci catedrală patriarhală. După transformarea acesteia în geamie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) şi Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar (1601).

După 120 de ani ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre pământul românesc, în anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, cârmuitorul ei de atunci, patriarhul Partenie I zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva. Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi, în ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşezate în minunata biserică a mănăstirii "Sfinţii Trei Ierarhi", ctitoria domnitorului. Cinstitele moaşte au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaş, fiind mutate în paraclisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenţie a rămas aprinsă o lumânare din sfeşnicul de lângă racla din lemn în care erau aşezate cinstitele moaşte; peste noapte sfeşnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era aşezată racla, arzând mocnit toată noaptea, fiind prefăcut totul într-un morman de jar. A doua zi dimineaţa, autorităţile de stat şi bisericeşti, preoţii şi credincioşii au constatat că cinstitele moaşte au rămas neatinse, încă o minune săvârşită prin puterea lui Dumnezeu.

Ridicate din mormanul de jar, moaştele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi şi în curând strămutate în noua catedrală mitropolitană din Iaşi, care fusese sfinţită cu puţin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc şi astăzi, fiind cinstite de obştea dreptcredincioşilor moldoveni, care îi cer să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, fiind socotită ca o adevărată ocrotitoare a Moldovei.

În şedinţa sa din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât canonizarea unor sfinţi români, precum şi generalizarea cultului unor sfinţi ale căror moaşte se găsesc în ţara noastră. Hotărârea respectivă a fost transpusă în faptă în cadrul unor mari festivităţi bisericeşti în cursul lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a făcut în catedrala mitropolitană din Iaşi, la 14 octombrie 1955, în prezenţa a numeroşi ierarhi români, precum şi a unor reprezentanţi ai Bisericilor ortodoxe Rusă şi Bulgară.

De altfel, Cuvioasa Parascheva a fost cinstită în Biserica noastră veacuri de-a rândul, încă de la sfârşitul veacului al XlV-lea exista o biserică cu hramul Preacuvioasa Parascheva în Răşinari, lângă Sibiu, iar în anul 1408 aflăm de existenţa unei biserici cu hramul Sfânta Vineri în "Târgul Romanului". Multe alte biserici din Moldova sau din alte părţi ale pământului românesc au acelaşi hram. Chipul ei sau scene din viaţa ei sunt zugrăvite în

diferite biserici româneşti. Dreptcredincioşii creştini de pretutindeni o venerează atât prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie a fiecărui an, iar cei din Iaşi şi împrejurimi prin închinarea în faţa cinstitelor ei moaşte, cerându-i ocrotire şi ajutor.

Drept aceea, să o cinstim şi noi şi să ne rugăm aşa: "Spre tine pururea nădăjduind, de multe boli şi primejdii s-a izbăvit ţara aceasta, alinând şi prefăcând mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră de la Dumnezeu, în bună şi milostivă îndurare, prin ale tale rugăciuni; dar şi acum îngrozindu-ne marile nenorociri, la tine năzuim cu lacrimi, să ne ajuţi ca să scăpăm din primejdie şi să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia." (Din Acatistul Cuvioasei, Condacul 3).

Biserica Sfânta Parascheva Bruxelles